Am decis sa continui sa scriu pe blogul lui Manu, chiar daca nu voi putea face asta in felul lui, unic, de-a o face, o voi face in felul meu.
Voi incerca in continuarea lui sa impartasesc unele ganduri, amintiri, cuvinte, momente pe care Dumnezeu mi-le daruit cu fratele meu Manu in cei 17 ani, 4 luni si 19 zile. Am avut atatea ocazii, atatea oportunitati, momente nepretuite, Manu m-a invatat sa citesc si m-a facut interesat de literatura, mi-a dat prima carte, a pus in mine pasiunea pentru chitara pe care o avea si el in liceu, m-a facut interesat de calculatoare si i-am urmat entuziasmul, incerca sa ma ajute sa ma orientez cat mai repede stiind ca imi v-a fi de folos acest lucru, incerca sa ma ajute sa pasesc prin ceata adolescentina, m-a invatat tot ce stiu despre calculatoare, internet, IT. El mi-a dat primul calculator, primul telefon mobil, prima lectie de viata.
Imi e dor de el… dar ma linistesc stiind ca e intr-un loc mai bun, stiind ca v-a fi langa mine chiar daca nu il voi putea auzi, sau vedea. Stiu ca e aproape.
Nu regret, nici o secunda, nici un moment, nici o discutie, cearta, impacare. Regret doar faptul ca nu m-am intins mai mult sa ii strang mana cand l-am salutat ultima oara.
Imi v-a fi dor de tine, Manule bibanule…
